Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de rãzboi

                                                  Camil Petrescu

   Confundat în epoca sa cu Cezar Petrescu, nefiind un reprezentant fidel al acelei epoci sau la fel de celebru precum Sadoveanu, Zaharia Stancu, Geo Bogza, Camil Petrescu a cunoscut consacrarea odată cu apariţia romanelor sale: „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”  şi  „Patul lui Procust”, activând ca romancier, dramaturg , publicist, poet si după 1942 ca academician. Considerat precursor al „noului roman”, Camil Petrescu introduce în literatură autenticitatea , schimbând ,astfel rostul literaturii, care nu e chemată sã delecteze, ci să aducă revelaţia unei realităţi , iar „dacă ni se mai întâmplă, deci, să deschidem  o carte , o facem cu aceea care ne aduce ecoul, rasunător al vieţii trăite” şi acest lucru se întâmplă tocmai pentru că şi cititorul are parte de o mutaţie în psihologia sa, lucru ce se petrece într-o eră în care apar scriitori care în opinia lui Camil Petrescu anulează epoci de literatură, asemeni lui Marcel Proust , André Gide , Malraux şi care ajung să-i fascineze şi pe scriitorii români. Într-o primă fază a creaţiei sale romaneşti , Camil Petrescu este fidel esteticii  proustiene, îşi construieşte prima parte a romanului „Ultima noapte de dragoste , întâia noapte de razboi” sub forma unei confesiuni a protagonistului romanului, iar a doua parte a romanului asemănător unui jurnal de campanie, precedat de nişte mărturii intime ale celui care-l redactează .

Romanul camilpetrescian

    Orientarea către interior în defavoarea exteriorului se datorează şi ea noii formule adoptate şi ghidate de înnoirile care se înregistrează pe terenul psihologiei, înnoiri aduse de Henri Bergson şi care privesc noul concept al timpului, intuiţia apreciată drept importantă în defavoarea intelectului, explicaţia fiind că raţiunea nu ne dă decât forme aproximative, globale: „un concept nu se poate aplica realităţii concrete, numai cunoaşterea intuitivă, nemijlocită ne dă aspectul originar, mobilitatea vie, inefabilul devenirii...calitatea şi intensitatea”. Aceste idei au fost preluate de Camil Patrescu în acest context al conturării modernismului literar românesc, al inventării de noi forme, al conturării unei literaturi urbane, înregistrându-se astfel o trecere de la mediul rural de care erau preocupaţi tradiţionaliştii, la mediul urban, dovedind astfel o forţă reformatoare într-o perioadă destul de dificilă cum a fost cea de după Primul Război Mondial, oferind vitalitate unei literaturi dominate de lirism şi idilism, spre a trece la adevărata literatură epică şi având resurse nelimitate, chiar şi o neaşteptată rezistenţă în faţa multor obstacole datorată tradiţiei, mentalităţilor, prejudecăţilor societăţii marcate totuşi de anumite presiuni socio-istorice .

Romanul psihologic- trãsãturi

•Romanul realist psihologic îşi propune analiza vieţii interioare a personajelor, urmând astfel firesc observaţiile lui Henri Bergson care susţine cã viaţa interioară este adevărul existenţei umane, iar cel care o poate cel mai bine urmări este scriitorul, acesta având la îndemână observaţia psihologică şi limbajul artistic, care să traducă în cuvinte frământări, drame emoţionale şi intelectuale, ideile şi pasiunile umane.

•·       Interesul cade astfel asupra interiorităţii, a vieţii personale, a secretivităţii  dezvăluite , secretivitate ce stârneşte curiozităţi.

•·       Romanul psihologic camilpetrescian adoptă iniţial modelul pruostian constând în naraţiunea homodiegetică, focalizarea internă, surprinderea tuturor amănuntelor pe care le receptează conştiinţa, în acest sens Proust notând : “Omul este faptura ce nu poate ieşi din sine, ce nu-i cunoaşte pe ceilalţi decât pe sine, şi, spunând contrariul, minte. “

•·      Neputând cunoaşte in totalitate pe ceilalţi, scriitorul poate să cuprindă în scrierile sale  in intregime doar o perspectivă unilaterală, aprofundând astfel cunoaşterea unei singure conştiinte, investigaţia psihologiocă oprindu-se asupra sentimentelor, capriciilor şi revelaţiilor memoriei, complexităţii proceselor sufleteşti provocate de o singură senzaţie

•·      Dacă prima parte a romanului “ Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război “ urmăreşte fidel modelul proustian, a doua parte a acestuia este construită  sub forma unui jurnal de campanie în care sunt înregistrate evenimente dramatice din Primul Război Mondial : “ Drama războiului nu e numai ameninţarea continuă a morţii , măcelul şi foamea, cât această permanentă verificare sufletească, acest continuu conflict al eului tău, care cunoaşte astfel  ceea ce cunoştea într-un anumit fel.”

Tema inadaptãrii intelectualului la lume

   Figura exemplară a intelectualului inadaptat la societatea vorace şi stãpânită de idealuri banale, materialiste, înguste este reprezentată de către protagonistul romanului – Ştefan Gheorghidiu, personaj ce resimte alienarea în lumea mondenă bucuresteană, astfel acesta recurgând în repetate rânduri la o analiză ce se vrea lucidă în faţa evenimentelor în care este implicat – fie în relaţia sa cu Ela, soţia lui, fie în mediul familial sau chiar pe frontul din Primul Război  Mondial.

   Dragostea şi războiul reprezintă pentru erou cele două  modalităţi  de autocunoaştere, prima dintre ele marcând , aşa cum recunoaşte însuşi prozatorul marca devenirii individuale, a cunoasterii prin iubire, iar cea de-a doua reprezintă experienta unui război dramatic în care experimentează teama pentru propria viaţă, camaraderia, sacrificiul, simţul puternic al onoarei şi descoperă astfel o iubire mult mai mare decat cea egoistă pentru Ela – iubirea colectivă, a semenilor implicaţi într-un “joc al morţii” , solidaritatea necondiţionată şi simţul răspunderii pentru vieţile celor pe care-i are în subordine.

   Experienţa frontului devine cu atât mai importantă cu cât ea dezvăluie inconştienţa politicienilor vinovaţi de starea absolut precară a armatei române, incompetenţa comandanţilor şi orgoliile nemăsurate, slaba instruire militară a soldaţilor, lipsa proviziilor şi aspectul general de improvizaţie şi amatorism .

   Romanul devine astfel unul al unei constiinţe febrile, capabilă de o fină şi necruţătoare autoanaliză, cât şi de judecăţi de valoare, fie ele şi amare în ceea ce privesc constatările de pe front- rodul percepţiilor senzoriale şi intelectuale.

   În aparenţă orgolios şi inflexibil, eroul dovedeşte însă calităţi umane remarcabile  (generozitate , înţelegere, onoare)  şi se dovedeşte a fi un spirit lucid şi absolutizant, aplicând  analizei realitătii tipare filosofice – idealul iubirii, umanului, dreptăţii, adevărului, libertăţii, din acestea decurgând însă adevãrate incompatibilităţi. Printre acestea se numără însăşi cea dintre el însuşi şi soţia sa Ela, dintre el şi  familie, societatea mondenă, politicieni, afacerişti, realitatea tragică a frontului.