Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de rãzboi

                                                  Camil Petrescu

   Confundat în epoca sa cu Cezar Petrescu, nefiind un reprezentant fidel al acelei epoci sau la fel de celebru precum Sadoveanu, Zaharia Stancu, Geo Bogza, Camil Petrescu a cunoscut consacrarea odată cu apariţia romanelor sale: „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”  şi  „Patul lui Procust”, activând ca romancier, dramaturg , publicist, poet si după 1942 ca academician. Considerat precursor al „noului roman”, Camil Petrescu introduce în literatură autenticitatea , schimbând ,astfel rostul literaturii, care nu e chemată sã delecteze, ci să aducă revelaţia unei realităţi , iar „dacă ni se mai întâmplă, deci, să deschidem  o carte , o facem cu aceea care ne aduce ecoul, rasunător al vieţii trăite” şi acest lucru se întâmplă tocmai pentru că şi cititorul are parte de o mutaţie în psihologia sa, lucru ce se petrece într-o eră în care apar scriitori care în opinia lui Camil Petrescu anulează epoci de literatură, asemeni lui Marcel Proust , André Gide , Malraux şi care ajung să-i fascineze şi pe scriitorii români. Într-o primă fază a creaţiei sale romaneşti , Camil Petrescu este fidel esteticii  proustiene, îşi construieşte prima parte a romanului „Ultima noapte de dragoste , întâia noapte de razboi” sub forma unei confesiuni a protagonistului romanului, iar a doua parte a romanului asemănător unui jurnal de campanie, precedat de nişte mărturii intime ale celui care-l redactează .

Romanul camilpetrescian

    Orientarea către interior în defavoarea exteriorului se datorează şi ea noii formule adoptate şi ghidate de înnoirile care se înregistrează pe terenul psihologiei, înnoiri aduse de Henri Bergson şi care privesc noul concept al timpului, intuiţia apreciată drept importantă în defavoarea intelectului, explicaţia fiind că raţiunea nu ne dă decât forme aproximative, globale: „un concept nu se poate aplica realităţii concrete, numai cunoaşterea intuitivă, nemijlocită ne dă aspectul originar, mobilitatea vie, inefabilul devenirii...calitatea şi intensitatea”. Aceste idei au fost preluate de Camil Patrescu în acest context al conturării modernismului literar românesc, al inventării de noi forme, al conturării unei literaturi urbane, înregistrându-se astfel o trecere de la mediul rural de care erau preocupaţi tradiţionaliştii, la mediul urban, dovedind astfel o forţă reformatoare într-o perioadă destul de dificilă cum a fost cea de după Primul Război Mondial, oferind vitalitate unei literaturi dominate de lirism şi idilism, spre a trece la adevărata literatură epică şi având resurse nelimitate, chiar şi o neaşteptată rezistenţă în faţa multor obstacole datorată tradiţiei, mentalităţilor, prejudecăţilor societăţii marcate totuşi de anumite presiuni socio-istorice .

Romanul psihologic- trãsãturi

•Romanul realist psihologic îşi propune analiza vieţii interioare a personajelor, urmând astfel firesc observaţiile lui Henri Bergson care susţine cã viaţa interioară este adevărul existenţei umane, iar cel care o poate cel mai bine urmări este scriitorul, acesta având la îndemână observaţia psihologică şi limbajul artistic, care să traducă în cuvinte frământări, drame emoţionale şi intelectuale, ideile şi pasiunile umane.

•·       Interesul cade astfel asupra interiorităţii, a vieţii personale, a secretivităţii  dezvăluite , secretivitate ce stârneşte curiozităţi.

•·       Romanul psihologic camilpetrescian adoptă iniţial modelul pruostian constând în naraţiunea homodiegetică, focalizarea internă, surprinderea tuturor amănuntelor pe care le receptează conştiinţa, în acest sens Proust notând : “Omul este faptura ce nu poate ieşi din sine, ce nu-i cunoaşte pe ceilalţi decât pe sine, şi, spunând contrariul, minte. “

•·      Neputând cunoaşte in totalitate pe ceilalţi, scriitorul poate să cuprindă în scrierile sale  in intregime doar o perspectivă unilaterală, aprofundând astfel cunoaşterea unei singure conştiinte, investigaţia psihologiocă oprindu-se asupra sentimentelor, capriciilor şi revelaţiilor memoriei, complexităţii proceselor sufleteşti provocate de o singură senzaţie

•·      Dacă prima parte a romanului “ Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război “ urmăreşte fidel modelul proustian, a doua parte a acestuia este construită  sub forma unui jurnal de campanie în care sunt înregistrate evenimente dramatice din Primul Război Mondial : “ Drama războiului nu e numai ameninţarea continuă a morţii , măcelul şi foamea, cât această permanentă verificare sufletească, acest continuu conflict al eului tău, care cunoaşte astfel  ceea ce cunoştea într-un anumit fel.”

Tema inadaptãrii intelectualului la lume

   Figura exemplară a intelectualului inadaptat la societatea vorace şi stãpânită de idealuri banale, materialiste, înguste este reprezentată de către protagonistul romanului – Ştefan Gheorghidiu, personaj ce resimte alienarea în lumea mondenă bucuresteană, astfel acesta recurgând în repetate rânduri la o analiză ce se vrea lucidă în faţa evenimentelor în care este implicat – fie în relaţia sa cu Ela, soţia lui, fie în mediul familial sau chiar pe frontul din Primul Război  Mondial.

   Dragostea şi războiul reprezintă pentru erou cele două  modalităţi  de autocunoaştere, prima dintre ele marcând , aşa cum recunoaşte însuşi prozatorul marca devenirii individuale, a cunoasterii prin iubire, iar cea de-a doua reprezintă experienta unui război dramatic în care experimentează teama pentru propria viaţă, camaraderia, sacrificiul, simţul puternic al onoarei şi descoperă astfel o iubire mult mai mare decat cea egoistă pentru Ela – iubirea colectivă, a semenilor implicaţi într-un “joc al morţii” , solidaritatea necondiţionată şi simţul răspunderii pentru vieţile celor pe care-i are în subordine.

   Experienţa frontului devine cu atât mai importantă cu cât ea dezvăluie inconştienţa politicienilor vinovaţi de starea absolut precară a armatei române, incompetenţa comandanţilor şi orgoliile nemăsurate, slaba instruire militară a soldaţilor, lipsa proviziilor şi aspectul general de improvizaţie şi amatorism .

   Romanul devine astfel unul al unei constiinţe febrile, capabilă de o fină şi necruţătoare autoanaliză, cât şi de judecăţi de valoare, fie ele şi amare în ceea ce privesc constatările de pe front- rodul percepţiilor senzoriale şi intelectuale.

   În aparenţă orgolios şi inflexibil, eroul dovedeşte însă calităţi umane remarcabile  (generozitate , înţelegere, onoare)  şi se dovedeşte a fi un spirit lucid şi absolutizant, aplicând  analizei realitătii tipare filosofice – idealul iubirii, umanului, dreptăţii, adevărului, libertăţii, din acestea decurgând însă adevãrate incompatibilităţi. Printre acestea se numără însăşi cea dintre el însuşi şi soţia sa Ela, dintre el şi  familie, societatea mondenă, politicieni, afacerişti, realitatea tragică a frontului.

Samariteanca

Ion Druță

   Samariteanca este un personaj principal ce activează ca o ființă protectoare a casei lui Dumnezeu.
   Samariteanca este o persoană protectoare si grijulie de una din lucrurile cele mai religioase si sfinte care spune despre moravurile si normele noastre strict spirituale caracterizindu-ne pe noi însune și pe Dumnezeu. Personajul principal al acestei opere e un bun exemplu al dragostei, bunătății, simplității și nu în ultimul rînd al frumuseții pămîntești.

   În concluzie pot afirma că ţăranul, in operele lui Druță, este apăsat de civilizaţie, simte o tulburare sufletească în faţa invaziei acesteia. Mijlocul securizant, la care recurge, este cel universal: retragerea în sine, ajutată de credinţa în ceea ce este frumos şi sfînt. Trăind într-o lume în care temeiurile etice s-au clătinat, eroii caută în mod fervent salvarea prin sacru. Nu există, de fapt, mai mulţi eroi la scriitorul basarabean, ci unul singur, aflat mereu în căutarea absolutului.

   “Prin caracteristicile ei esenţiale, opera lui Ion Druţă este în total o expresie a rezistenţei spirituale şi morale în faţa a tot ce subminează naţionalul, umanul, sacrul.”
                                                                                                                 (Mihai Cimpoi)

Sania

Ion Druță

·        Destinul creatorului și a creației sale.

·        Sacrificiu în numele creației.

·        Surzenia oamenilor de rînd la perceperea frumoslui și a creației.

·        Creația devenită o pasiune și un sens al vieții.

Povara bunătății noastre

Ion Druță

   Romanul “Povara bunătății noastre” este o expresie a maturității artistice a autorului.

   Tema romanului o formează satul și țăranul în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
   Ideea este că lupta pentru supraviețuirea românilor dintre Prut și Nistru a cerut multă tenacitate, curaj, forță și nenumărate sacrificii.
   Mesajul conturează virtuțiile morale sugerate ce dau acea tărie a permanenței poporului român în condițiile social-istorice extrem de dure, cu care s-a confruntat.

Personajele principale:

   Nuța deține locul de bază în operă. Este vocația nobleței și a frumuseței. După caracterizarea autorului, Nuța este o fată plină de viață, gingașă, care păstrează demnitatea familiei. Este un personaj sentimental,  căsătorită cu Mircea Moraru, cu care trăiește toată viața. La un moment dat între Nuța și tatăl ei apare o răceală din cauza neînțelegerilor dintre socru și ginere. Nuța va realiza cu perseverență menirea femeii pe pămînt, avînd curajul și înțelepciunea să-i zică ritualic lui Mircea: “cîntă amu cît și-i a cînta,pe urmă,cine știe...”. Nuța este un chip monumental, edificat de popor de-a lungul secolelor în existența sa spirituală. Ea poartă o venerație constantă care la bază stă ordinea familiei.

   Mircea Moraru reprezintă o parte din Ciutură, o anumită tendință din viața ei. El este exponentul luptei între statornicie și degradearea spirituală prin care a trecut satul în anii de după război. El refuză spațiul sacru costruindu-și casă în vale, ceea ce ne arată că relațiile lui Onache cu Mircea sunt de altă natură. La fel refuză să vadă fata esențială a socrului său, pe care îl aduce la condiția slăbiciunii umane. Intrat în vîrtejul schimbărilor sociale, Mircea suportă robia fierului și apoi robia politicului, devenind un înstrăinat. După părerea mea Mircea era cel mai harnic, cel mai bun ginere, stătea ca un munte, ca un destin, era bărbatul ideal pentru Nuța.

   Ocupă locul principal în operă . Onache Cărăbuș realizează imaginea generalizată a omului din spațiul mioritic, al omului care întruchipează în timp și în spațiu concepția și destinul poporului nostru. Personaj exponențial al cărui destin simbolizează soarta unui întreg sat. La prima vedere este un țăran obișnuit, harnic, vesel, avînd darul de a povesti frumosul legat de comunitatea satului său. La începutul operei el este considerat un nebun care vrea să împartă satul în doua părți. Dar totuși își atinge scopul de ași construi casă pe deal cu gîndul că consătenii își vor cere iertare și-i vor urma calea. Era un om norocos, brațele lui au fost cele mai căutate printre Ciutureni, era mîndru cînd era rugat și satul cerea sfaturi de la el. Înainte de moarte bătrînul nu înțelege de ce s-a schimbat străvechea relație dintre popor și pămînt. Privit în profunzime Onache are relații cu Sacrul. În opinia ciuturenilor a fost miruit de Dumnezeu, bagloslovit sa aibă noroc. Înainte de moarte bătrînul aude clopote a treizeci de biserici și își amintește de nunțile la care fusese.

Toiagul păstoriei

Ion Druță

  
   La proiectarea personajelor druțiene totul pornește de la frumos și sfînt. Toate operele druțiene sunt continuatoare de idei vizînd binele, credința și bunăstarea sufletească. Astfel, nuvela “Toiagul păstoriei” prezintă un punct culminant prin farmecul si bunătatea sufletească a “păstorului”. 

   Prin intermediul păstorului , Ion Druță impune valorile precum: credința atît în sine cît și în lumea din jur, bunătatea implantată în sufletul păstorului și respectiv unicitatea umană: "Era tăcut, trist de cele văzute, trist de cele ce urma să le vadă, iar cînd totuși scotea o vorbă, glasul îi era sonor, senin".
   Cu toate că destinul păstorului nu era unul cît se poate de frumos, însă acesta datorită puterii sale spirituale pe care o deținea reușeste să depășească condiția omului nedreptățit de soartă.

„Pentru personajul lui Ion Druţă este însă esenţial tocmai substratul sufletesc, interioritatea cea mai ascunsă, numai rareori şi insuficient luminată de raza conştiinţei lucide. Omul conceput de Ion Druţă e (...) o fiinţă profundă, capabilă să comunice cu lumea sa la un nivel de intensitate şi complexitate deosebită."
                                                                             (Anton Cosma, critic şi istoric literar)

Ion Druță

Ion Druță  - prozatorul care nu încetează să uimească prin claritatea și profunzimea temelor tratate unui popor întreg, iar frumusețea sufletului uman este punctul primordial de la care îi pornește creația. Druţă cultivă o frază articulată după legile naturalului, simplităţii şi ale tăcerii semnificative.